Emanciparea femeii ca element constitutiv al modernizării societăţii româneşti, descrie în timp un parcurs complicat, condiţionat în bună măsură de structuri de mentalitate, dar şi de neconcordanțe aferente politicului sau economicului. În spațiul românesc feminismul se va propaga de sus în jos, de la reprezentantele aristocrației către femeia truditoaredin zonele rurale sau urbane, către această ființă încorsetată de îndatoriri, nu și de drepturi. Condiţiile naţionale au determinat femeile române din Transilvania să lupte în primul rând pentru emancipare naţională, în timp ce în Vechiul Regat s-au promovat obiectivul culturalizării femeii, drepturile civile şi politice. În Basarabia, mişcarea feministă a pornit din jurul Ligii Femeilor Basarabene, fondată la 1917, sub președinția Elenei Alistar, iar în Transilvania, reuniunile de femei s-au concentrat, după război, în cadrul Uniunii Femeilor Române. Îngemănarea de elemente novatoare cu moştenirea actului filantropic şi de caritate asumat de reprezentantele marilor familii boiereşti din Ţările Române a particularizat cazul românesc în context european şi a dus la recunoaşterea drepturilor cetăţeneşti ale femeii.
Vizibilitatea femeii române în spaţiul public a fost reclamată şi promovată de către elite, ceea ce face ca transmisia către celelalte categorii de populaţie să fie trunchiată, pe alocuri echivocă. Unul dintre punctele forte ale discursului feminist din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a vizat facilitarea accesului la educaţie a fetelor şi atenuarea acelor constante educaţionale ce le pregăteau pe femei exclusiv pentru rolul de soţie şi mamă, idee subliniată de la cel mai înalt nivel: „Femeia, centru al familiei şi al vieţii casnice, motor al sentimentelor celor mai nobile şi generoase, a avut şi va avea rolul cel mai înalt şi mai frumos în societăţile omeneşti ca fiică şi ca soţie şi ca mumă” (Carol I, cuvântare la premierea fetelor din şcolile primare şi gimnaziale de fete, 1876) sau „Femeia să tacă în biserică! Nici astădzi nu mi-am schimbat părerea şi voiu zice tot-deauna că activitatea femeii nu trebue să esă din interiorul sfânt al casei. Glasul femeii nu sună mai frumos ca la vatra ei, în mijlocul copiilor ei…” (Elisabeta de Wied, discurs la Academia Română, 1890).
Feminismul însuşi evoluează de la cel iniţial, al egalităţii (vizând stipularea în constituţie a egalităţii de drepturi), la cel al diferenţierii şi al eliberării, până la feminismul radical, lansat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Dintre tipăriturile cele mai influente ale perioadei se cuvin a fi menţionate „Femeia Română” (întemeiată de Maria Flechtenmacher,1878–1888), „Gazeta Femenină”, „Familia”, „Munca” (1889), „Rândunica” (1893), „Buletinul Ligii femeilor” (1895), „Dochia” (întemeiată de Adela Xenopol, 1896), „Românca”, „Uniunea femeilor române” (1908), „Viitorul româncelor”, „Drepturile femeii” (1912). În paginile acestor publicaţii, elitele au fost provocate să-şi formuleze pertinente puncte de vedere privitor la nevoia de emancipare a „femeii române din toate straturile sociale” şi să configureze proiecte de reformă socială adecvate realităţilor româneşti ale momentului. Situaţia femeii în spaţiul românesc are o serie de asemănări cu cea general-europeană, dar şi o serie de elemente specifice. Un exemplu în acest sens, în timpul Războiului cel Mare, este cel al Ecaterinei Teodoroiu, eroina care își dă viața pe câmpul de luptă pentru desăvârșirea idealului national. Decorată de Casa Regală și avansată la gradul de sublocotenent, ea va participa la bătălia de la Mărășești, unde moare în timp ce comanda un pluton de infanterie.
Sarmiza Bilcescu, Adela Xenopol, Sofia Nădejde, Alexandrina Didina Cantacuzino, Eliza Popescu, Zoe Râmniceanu, sunt doar câteva nume ale mișcării feministe din România la începutul secolului al XX-lea.
Pentru femeia română, un exemplu demn de urmat, care a impulsionat-o în acțiunea de emancipare a fost Regina Maria. Prezentă pe front, ca soră de caritate, prezentă la Conferința de Pace de la Paris, ea va susține cauza României. Regina Maria a sporit nu doar capitalul de imagine al ţării noastre la Conferinţa de Pace ci a însemnat o pledoarie convingătoare pentru poziţia României în faţa celor care aveau puterea de a modela înfăţişarea postbelică a Europei. Acesta este exemplul cel mai înalt de devotament față de interesul național roman, dar și de emancipare a femeii.
Информация по комментариям в разработке