Скачать или смотреть Rugăciune. Căinţă pentru neamul meu

Versuri de Ilie Imbrescu compuse în închisoarea Aiud în anul 1949. Ele au o structură aparte, de terţine înlănţuite (ABA BCB CDC...), folosită şi de Dante Alighieri în “Infernul”. Versurile curg astfel asemeni unui şuvoi neîntrerupt, fără pauză, încât versiunile bazate pe stilurile muzicale “mainstream” pe care le-am încercat au sunat practic “imposibil”. Fără pauze şi fără variaţii de intensitate ascultarea devenea la un moment dat obositoare prin monotonia ei, iar cu introducerea lor s-ar fi distrus ritmul, rima şi practic tot spiritul acestei poezii.

Am optat astfel în cele din urmă pentru o versiune corală de inspiraţie religioasă bizantină (pentru cunoscători: ceea ce poate fi ascultat nu e chiar muzică psaltică, ci mai degrabă o încrucişare între priceasnă românească şi cântare gregoriană cu un uşor iz bizantin). Dar acest gen muzical, în care monotonia generată de incantaţiile repetitive nu e de fapt un defect, ci mai degrabă un element central, mi s-a părut a fi cel adecvat pentru a da viaţă acestor versuri aparte.

Pentru o mai bună transpunere muzicală am optat pentru câteva modificări structurale uşoare şi care la o audiţie sunt practic insesizabile. Astfel, piesa debutează cu un catren, nu cu o terţină, iar ultimul vers din catren, “Iisuse, pentru neamul meu mă rog”, care întruchipează practic tema centrală a poeziei, l-am repetat în debutul strofei următoare. Începând de aici şi până la final, piesa este structurată prin concatenarea a câte două terţine înlănţuite, adică în strofe compuse din câte şase versuri. Această alăturare mi s-a părut mai adecvată atât pentru a încadra tematic câte o idee, cât şi pentru a introduce (foarte) scurte pauze în şuvoiul melodic şi recitativ care curge practic neîntrerupt.

Rezultatul care poate fi ascultat aici este o creaţie exclusiv artistică cu sensibilitate religioasă, fără pretenţia de a fi o “muzică bisericească ortodoxă” autentică.

Rugăciune. Căinţă pentru Neamul meu

Din Cronica menirii noastre strigă
Răscoala Neamului făcut milog,
De lanţul care nu ne vrea verigă.

Iisuse, pentru neamul meu mă rog
Să-i dai a păcii Tale răzbunare,
Ca leac în cugetul ajuns olog.

Făcutu-ne-am gunoi zvârlit să-l care
La Poarta lumii marile Imperii,
Flămânde de-a nimicului mâncare.

Nădejdea mea plăpândă să n-o sperii
Când se anină de frumoasa clipă
Spre care gem din smârcul de mizerii.

Abia o-ntrezărim, se înfiripă
Din mila Ta în cugetul rănit
De-a neruşinii crâncenă risipă.

Răbdarea Ta-ndelungă ne-a sfinţit,
Îndemnul îndrăznelii ce avem
De-aţi cere Îndreptar desăvârşit.

Căderea noastră-n neguri şi blestem
Ne-am răsădit-o-n strămoşeasca glie
Străine-nverşunări care se tem

Că spovedirea noastră va să fie
Luminii Tale sfeşnic de hotar,
Slujindu-Ţi a Iubirii-mpărăţie.

Prea bunule Iisuse, vreau să ar
Înduplecarea Ta spre Neamul meu,
Să-i crească-n cuget numai grâu de Har!

De aici o altă grijă nu mai vreu
Să-mi poticnesc îndurerata vrere,
Pân-ne-om întoarce toţi la Dumnezeu.

Tot sângele străbun din noi îmi cere
În numele strămoşilor să strig,
Scularea tuturora din cădere!

Topit de Sfântul Duh, al morţii frig,
Să facă Nemuririi moartea loc.
Când suliţa căinţii-n piept mi-o-nfig.

Cuprinsul graiului smerit mi-l coc
Pe-a Neamului batjocorită vatră,
De veneticii cari îi fură foc.

Cu el mă rog, când ucigaş ne latră
Trufia-mpărăţiilor de lemn,
Zidindu-i Ţelul pe-a-vierii Piatră.

Pe urma milei Tale îl îndrum
Din Îndumnezeire dor să pască
Iisuse, iartă-i moartea de acum.

Noi n-am pus binecuvântării nume
Şi-n prietenie n-am pus vicleşug,
Vrând omenia Ta să ne-nfrăţească.

Stihiile pământului nu fug
Din slujba ce ne-ai rânduit-o mamă,
Ci ard cu ea pe-al inimilor rug.

Din focul lor Poporu-ntreg Te cheamă,
De mâinile oloage să ne-apuci
Când urlă iadu-n porţile-i de-aramă.

Închide-le cu Cheia Sfintei Cruci
Şi Poarta Veşniciei ne-o deschide,
În slava Ta cerească să ne duci.

Trecând peste balauri şi aspide,
Ne răstignim cu Tine-n Sfântul Post,
Că prea spurcată moarte ne ucide.

Prea am uitat uşor tot ce am fost
Şi tot ce-n lume ne-ai menit a face,
De când ne-am stins al razei Tale rost.

Iisuse, plâng ogoarele sărace
Şi toate visurile Ţării plâng,
De când în lanţuri Neamul nostru zace.

Şi-a ridicat urgia braţul stâng
Şi-şi şterge pumnul lângă scăfârlie,
Rânjind când închisorile ne frâng…

(Aiud, 6 Martie 1949)