Versuri: fr. Traian Dorz
Melodie: fr. Gicu Petrescu
Stînd singur cîteodată...
- aducerile-aminte -
Stînd singur cîteodată în gînduri adîncit
îmi vine-așa în suflet un zvon nelămurit
și inima mi-o umple fiorul lui subtil
cu-aducerile-aminte din vremea de copil,
aducerile-aminte de-atîtea cîte-am tras
în mijlocul durerii răbdate fără glas,
aducerile-aminte ce inima mi-o strîng
și-așa îmi vine-atuncea cu hohote să plîng.
Că scris mi-a fost pe lume viața să-mi petrec
ca pomul lîngă cale, lovit de toți cîți trec
în schimbul roadei mele, cu rane să m-aleg
și-n loc de mulțumire, batjocuri să culeg.
Cu plînsu-nchis în mine, a trebuit să tac
și-n lunga-mi suferință, cu toate să mă-mpac
să n-am cui spune-odată cît plîng și cît suspin
să n-am pe nime-aproape, cu care să m-alin.
Cînd am venit pe lume nici zi n-a fost în ea
cu ochii, prima dată, senin să pot vedea
a fost o noapte-adîncă, cu ploaie și cu vînt
și neagră ca durerea din sufletul înfrînt
întunecimea nopții acelei de dureri
mi-a-ntunecat pesemne, și-al sufletului cer
de n-a putut pătrunde prin zidul ei de nori
nici raza unei stele, nici zarea unor zori.
La leagănul meu umil, din scîndură de fag,
n-a lăcrimat iubirea de dragul cel mai drag
și n-a cîntat durerea duios și-ngrijorat
căci m-am culcat în ură - și-n ură m-am sculat
... și nu știam atuncea, dar ceva m-apăsa
căci pe furiș mînuța o lacrimă-mi ștergea
și adormeam cu fața întoarsă, ostenit,
cu perinița udă de plînsul tăinuit...
Eram de-o palmă numai - și tata cînd ara,
la boi să merg nainte, pe brazdă mă punea
- și-i mare ziua vara, iar eu așa de mic,
cădeam sfîrșit pe brazdă, - dar nu spuneam nimic!
Apoi, în dricul verii, cu secetă și-arsuri
cînd miriștea e bulgări și aspre tișituri
- cu vacile la iarbă mergeam cu alții mulți
și dintre toți copiii, doar eu eram desculț
picioarele împunse așa mă mai dureau
erau o rană toate, - dar nimeni nu știau...
În zilele de toamnă, cu vînturi și cu ploi,
eu stam pe cîmp afară, cu cîinele la oi
era pustiu pe drumuri, - și-atît de frig mi-era
că-n spate, rupt, sumanul - de-abia se mai ținea,
la cîine-i era foame, iar mie tot ca lui,
plîngeam în frig și-n ploaie, - și n-aveam cui să-i spui.
Spre seară cînd acasă tot singur mă-ntorceam
acolo totdeauna răceală-ntîmpinam
eu nu ziceam nimica, nici nu puteam să zic
- și nu-i păsa la nimeni că n-am cinat nimic.
Dar noaptea-n așternutu-mi cînd nimeni nu vedea,
dam liber frîu durerii ce sufletu-mi ardea
atunci gemeam în lacrimi și-n plîns de chin nebun
dar nu spuneam la nimeni, că n-aveam cui să spun.
... Așa mi-a fost viața, așa mi-am petrecut
o vreme-al cărei farmec eu nu l-am cunoscut
gonit de pretutindeni așa precum am fost
simțeam așa nevoie de-un loc de adăpost.
Și-a trebuit să caut ce-n lume n-am avut
un reazem să-mi plec capul și sufletul durut
pe cineva la care durerea să mi-o spui
un loc de alinare să-mi aflu-n poala lui...
Și-n stropii grei de lacrimi ce-atîția am vărsat
pe Cel mai Dulce Prieten, pe Domnul L-am aflat,
Isus Hristos Cel Dulce mi-a devenit Stăpîn
și Mamă și Iubire și Reazem Scumpu-I Sîn...
De-atunci, la El plec capul, în lacrimi cînd mă-nec
că n-am pe lume altul la care să mi-l plec
durerea mi-o destăinui de-atuncea numai Lui,
căci n-aș vrea pe lume la altul s-o mai spui.
La El caut mîngîierea în chinuri cînd suspin,
că nici n-aș vrea pe lume la altul s-o alin
și-atîta alinare, - atîtea mîngîieri
îmi toarnă El pe rana nespuselor dureri
că plin de fericire, - și-n ceasul greu răbdat
eu binecuvînt chinul prin care L-am aflat
și-I mulțumesc de greul prin care-a trebuit
să trec, să aflu pacea la Sînul Lui Iubit...
De-aceea, cînd stau singur, în gînduri adîncit
și-mi vine-așa în suflet un zvon nelămurit,
și inima mi-o umple fiorul cel subtil
cu-aducerile-aminte din viața de copil,
- eu astăzi văd în raze și nimb înconjurat
nu ceea ce-am pierdut eu, - ci-aceea ce-am aflat!
Și-n loc de plîns, acuma îmi vine-atîta cînt
că-n slabul văl al slovei nu pot să-l înveșmînt
și-n sfînta bucurie, îmi vine să-i sărut
picioarele acelui de care-am fost bătut
să strîng la sînu-mi brușii prin care-am sîngerat
să binecuvînt foamea și chinul îndurat
și multa suferință ce-n inimă am dus
că-n fundu-amărăciunii, aflat-am pe Isus...
Slăvit să fii Tu Dulce și Scump Mîntuitor,
pe calea Ta cea sfîntă - voi merge pînă mor
de-al Tău Cuvînt preadulce voi asculta cu drag
pe urma Ta voi merge, - oricît amar să trag,
în sfînta Ta Lucrare în care m-ai adus,
voi rămînea statornic, - pîn-la al meu apus.
La-ntîia mea credință, eu am să țin în veac,
de-ntîia mea iubire, eu n-am să mă desfac,
pe calea arătată de marii naintași,
eu am să-mi duc spre Tine întregii vieții pași
ca la sfîrșitul luptei, învingător fiind
să-mi pot afla cununa cerească strălucind...
Информация по комментариям в разработке