#crima #cecile #memorii #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #georgessimenon #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #simenon #maigret
Partea întâi
Capitolul 01
Pipa pe care Maigret o aprinse la ieşirea din imobilul său de pe bulevardul Richard-Lenoir era mai savuroasă decât în alte dimineţi. Prima ceaţă era o surpriză la fel de plăcută ca prima zăpadă pentru copii, mai ales că nu era ceaţa nesuferită, gălbuie, din unele zile de iarnă, ci un abur lăptos prin care rătăceau halouri de lumină. Era răcoare.
Simţea pişcături în vârful degetelor şi în vârful nasului, iar paşii lui răsunau înăbuşit pe caldarâm.
Cu mâinile în buzunarele pardesiului gros cu guler de catifea – celebru la Quai de Orfevres – care încă mai mirosea puţin a naftalină şi pălăria trasă bine pe cap, Maigret porni pe jos spre Poliţia Judiciară, fără să se grăbească, amuzându-se când vreo puştoaică se ivea în fugă din ceaţă şi se lovea de el.
— O, pardon, domnule…!
Şi o lua şi mai iute la fugă, ca să nu scape autobuzul sau metroul.
Părea că, în dimineaţa aceea, întreg Parisul se amuză de ceaţă ca şi el şi doar remorcherele de pe Sena, pe care nu le puteai vedea, îşi strigau îngrijorarea cu glas răguşit.
Apoi, o amintire avea să-l stăruie în minte, fără nici o noimă. Tocmai traversase piaţa Bastiliei ca să ajungă pe bulevardul Henri IV. Trecea prin faţa unui mic bistrou şi chiar atunci uşa se deschise – era prima dată în perioada aceea a anului când răcoarea aerului îi obligase pe patroni să închidă uşile cafenelelor. Maigret simţi, în trecere, un val de aer înmiresmat, care avea să rămână pentru el esenţa revărsatului de zi parizian: aroma cafelei cu frişcă şi a cornurilor calde, cu un foarte uşor iz de rom. Întrezări vag, dincolo de geamurile aburite, zece, cincisprezece, douăzeci de persoane poate, în jurul tejghelei metalice, luând micul dejun înainte de a da fuga la muncă.
La nouă fix, intra pe poarta Poliţiei Judiciare şi urca, în acelaşi timp cu câţiva colegi, scara lată şi întotdeauna plină de praf. Când ajunse cu capul la nivelul primului etaj, aruncă maşinal o privire prin geamurile sălii de aşteptare şi, recunoscând-o pe Cécile care stătea pe unul dintre scaunele tapiţate cu o catifea de culoare verde, se încruntă.
Sau, mai exact, se prefăcu morocănos.
— Auzi, Maigret… E aici!
Era Cassieux, şeful de la Mondenă, care venea în urma lui. Şi gluma avea să continue, ca la fiecare vizită făcută de Cécile.
Maigret încercă să treacă fără ca ea să-l vadă.
De cât timp aştepta? Era în stare să stea ore în şir în acelaşi loc, nemişcată, cu mâinile pe poşetă, cu pălăria ei ridicolă de culoare verde, aşezată totdeauna puţin strâmb peste părul prea strâns.
Evident, îl zări pe comisar! Se ridică brusc şi deschise gura. Nu se auzi nimic, din cauza peretelui de sticlă, dar probabil că murmurase: ‘ân sfârşit…!
Cu capul aplecat, Maigret se repezi spre biroul său, aflat la capătul culoarului. Uşierul se apropie să-l anunţe.
— Ştiu, ştiu… N-am timp acum! Mormăi Maigret.
Din cauza ceţii, se văzu nevoit să aprindă lampa cu abajur verde aşezată pe birou. Îşi scoase pardesiul, pălăria şi se uită la sobă, gândindu-se că a doua zi, dacă era la fel de răcoare, avea să ceară să se facă focul. Apoi, după ce îşi frecă una de alta mâinile reci, se aşeză greoi, mormăi mulţumit şi ridică receptorul telefonului.
— Alo!… Vieux Normand?… Aş vrea să vorbesc cu domnul Janvier!… Alo!… Tu eşti, Janvier?
Inspectorul Janvier probabil că stătea, încă de la şapte dimineaţa, la o masă din micuţa cafenea-restaurant de pe strada Saint-Antoine, de unde supraveghea intrarea la Hotel des Arcades.
— Ceva nou?
— Sunt toţi în cuib, şefule. Femeia a ieşit acum o jumătate de oră ca să cumpere pâine, unt şi o litră de cafea măcinată. Tocmai s-a întors.
— Lucas e la post?
— L-am zărit la fereastră când am sosit.
— Bine! Jourdan o să vină să te schimbe… Nu e prea friguţ?
Информация по комментариям в разработке