#paulfeval #feval #fiu #artagnan #dartagnan #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #dragoste #lecturiAI #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio
ÎNCĂIERAREA
Istorisirea noastră îşi află începutul într-o vreme când ministrul Louvois întreţinea legături neîntrerupte eu guvernul spaniol, care îl zorea pe regele Franţei să semneze revocarea edictului din Nantes.
Spre marea deznădejde a maiestăţii sale catolice Carol al II-lea, maiestatea sa preacreştină nu se lăsă înduplecată. Ba chiar se ţinu tare până în 1685, căci abia la 22 octombrie al acelui an de neuitat, Ludovic al XIV-lea îşi depuse regeasca semnătură în josul actului care nimicea voinţa exprimată de strămoşul său. Henric al IV-lea.
O altă noapte a Sfântului Bartolomeu părea să se vestească. Iată însă că, din fericire, nu se întâmplă nimic. Dar câte neînţelegeri în parlament, câte tulburări în rândurile norodului în anii ce au premers hotărârea Regelui Soare…
Nefericiţii hughenoţi erau supuşi, în fiece zi, unor noi asprimi. S-a mers până acolo, încât nu li s-a mai îngăduit să-şi păstreze în biserici nici bănci, nici chiar scăunele.
Mulţimea îi ocăra ziua nămiaza mare, în plină stradă.
Sătulă de încăierările cu cei vii, glotimea aceasta fu străbătută de un gând fioros: să se răfuiască cu morţii.
„Într-o noapte – citim în Parisul de-a lungul veacurilor – o ceată de oameni îşi puse în gând să facă scrum cimitirul hughenoţilor din suburbia Saint-Germain. Porţile fuseseră unse cu un lichid uşor inflamabil şi tocmai se pregăteau să-i dea foc, când un corp de gardă, cartiruit într-o casă învecinată, dădu alarma; tărăboiul stârnit de mulţimea înarmată cu torţe îi atrase pe soldaţi, care alergară într-acolo risipindu-i pe incendiatori.”
Vinovaţii nici măcar nu au mai fost căutaţi. La ce bun, de vreme ce cucernicilor şi înfocaţilor catolici le era îngăduit orice?
Într-una din zilele lunii aprilie a anului 1678 vreo sută de zăbăuci au năvălit zbierând dinspre Pont-Marie, înţesând cheiul Anjou chiar la capul străzii ce purta un nume cu tâlc: La Motte-aux-Papelards1.
După nefericita prăbuşire a două din arcadele vechiului pod, prăbuşire care avusese loc cu douăzeci de ani în urmă, albia fluviului fusese curăţată, iar în locul acela se ridicase un viaduct din lemn; dar o creştere a apelor fluviului smulsese pasarela aceea cu scurtă viaţă, astfel că alte doua arcade noi de piatră – deasupra cărora nu mai trebuiau clădite case – au şi fost înălţate în prelungirea vechiului poci.
În timpul lucrărilor, un anume Gérard, luntraş din Île-aux-Vaches, om singuratic şi tăcut, dobândise, prin magistraţii municipali, concesiunea trecerii; apoi, norocul acesta sfârşindu-se odată cu lucrările, se întorsese la meseria lui de tocilar ambulant.
Cele două case paralele, alcătuind intrarea străzii Motte-aux-Papelards, se deosebeau mult prin înfăţişare.
Cea din dreapta, aşezată în direcţia dinspre pod şi deci pătrunzând în insula Saint-Louis, era joasă şi avea doar un cat; era locuită de un hangiu, a cărui firmă, aninată de o vergea de fier ruginit, care scâncea lugubru ori de câte ori vântul mătura strada, îi înştiinţa pe trecători că:
LA CEI PATRU MUŞCHETARI.
Planchet Găzduieşte drumeţi şi călăreţi.
Oare firma sau mai degrabă vinul hangiului atrăgea muşchetarii? Prea bine nu s-a ştiut niciodată. Oricum, destule cătane, lucrători şi ageamii de prin diferite, mahalale îşi dădeau ades întâlnire în acest „loc al plăcerilor”, cum îl poreclise poetul Saint-Amand, straşnic băutor şi înverşunat însufleţitor al acelui colţ de lume, cu toate că nimeni nu-i văzuse vreodată culoarea banilor.
Dându-şi aere soldăţeşti, jupân Planchet se făloşea adesea în faţa muşchetarilor săi, care îl ascultau cu multă luare-aminte, mai ales când se apuca să preamărească faptele celor sub a căror egidă se oploşise: „Cei patru muşchetari”.
Cealaltă casă, aflată chiar peste drum de cârciumă, fusese poreclită „casa însingurată”, din pricina misterului care o învăluia. Era alcătuită doar din parter. Intrarea clădea de-a dreptul în stradă. Puţin mai la stingă uşii, înălţată pe câteva trepte şi formând un unghi, se găsea o fereastră, ale cărei obloane erau aproape întotdeauna zăvorite.
Ca orice lucru care stârneşte curiozitate şi a cărui taină n-o poţi pătrunde, „casa însingurată” trecea în cartier drept o construcţie în stare să vitregească buna reputaţie a străzii, deşi nu avea, nici pe departe, o înfăţişare sumbră.
Vreme îndelungată rămăsese nelocuită, dar cui i-ar fi păsat pe atunci de aşa ceva? De câteva luni însă, o femeie foarte tânără – după toate aparenţele, o străină – venise să se instaleze acolo în tovărăşia unei slujnice de rasă neagră şi a unei fetiţe, copil în faşă încă!”
Информация по комментариям в разработке