Niciunul dintre soldaţii Companiei a cincea nu voia să ajungă în unitatea de pază de la Sennelager. Dar ce contează ce vrea sau nu vrea un soldat? Soldatul este o maşină. Singurul scop al soldatului este acela de a executa ordine. Doar o singură greşeală să facă, şi se pomeneşte foarte curând transferat la degradantul Batalion disciplinar, numărul 999, ghena de gunoi pentru toţi delincvenţii.
Exemple sunt nenumărate. Să luăm, de pildă, pe comandantul unităţii de tancuri, care a refuzat să asculte ordinul de a arde până în temelii un sat împreună cu toţi locuitorii lui: Curtea Marţială, degradarea până la gradul de soldat, Germerscheim, 999… Succesiunea era rapidă şi inevitabilă.
Sau să luăm pe Obersturmführer-ul SS, care s-a opus transferării sale în serviciul securităţii: Curtea Marţială, degradarea până la gradul de soldat, Torgau, 999…
Toate exemplele au o anumită monotonie lugubră. Şablonul, o dată stabilit, nu mai putea fi modificat, deşi, după o vreme, rândurile batalioanelor disciplinare au început să fie îngroşate atât prin transferarea criminalilor, cât şi a delincvenţilor militari.
În partea I, paragraful 1, a Regulamentului Armatei Germane pot fi citite următoarele: „Serviciul militar este o datorie de onoare”…
Iar în paragraful 13: „Oricine primeşte o condamnare la închisoare mai mare de cinci luni nu va mai fi considerat demn pentru serviciul militar şi pe viitor i se va refuza dreptul de a servi în vreuna dintre forţele armate de uscat, maritime sau aeriene”.
În paragraful 36 se precizează: „În împrejurări excepţionale, paragraful 13 poate fi ignorat şi persoanele care execută condamnări la închisoare mai mari de cinci luni pot fi înrolate în armată şi trimise la companii disciplinare speciale.
Delincvenţii cei mai înrăiţi vor fi repartizaţi doar la detaşamente de dezamorsare a minelor sau la serviciile de înmormântare: aceste detaşamente nu trebuie dotate cu arme de foc. După şase luni de serviciu satisfăcător, aceste persoane pot fi transferate la Batalionul 999 de la Sennelager, împreună cu soldaţii care au fost acuzaţi de abateri pe câmpul de luptă. În timp de război, subofiţerii trebuie să fi petrecut cel puţin douăsprezece luni în serviciul activ pe linia frontului; în timp de pace, zece ani. Toţi ofiţerii şi subofiţerii vor fi aspru pedepsiţi dacă se vor face vinovaţi de manifestări de indulgenţă nepotrivită faţă de oamenii de sub comanda lor. Orice recrut care suportă disciplina severă fără să se plângă şi se dovedeşte demn pentru serviciul militar, poate fi transferat la un regiment obişnuit al armatei, unde va avea dreptul la promovare pe calea obişnuită. Totuşi, înainte ca un astfel de transfer să fie aprobat, soldatul trebuie să fi fost recomandat pentru «Crucea de Fier» de cel puţin patru ori, ca urmare a acţiunilor pe câmpul de luptă”.
Numărul 999 (cei trei nouă, cum era cunoscut) era o glumă. Sau, în orice caz, presupus a fi o glumă. Trebuie recunoscut că, la început, cei din Comandamentul Suprem n-au reuşit deloc să înţeleagă această glumă, deoarece cele nouă sute fuseseră totdeauna rezervate pentru regimentele speciale de elită. Apoi, cineva le-a explicat cu amabilitate că triplul nouă era numărul de telefon al Scotland Yard-ului din Londra. Şi ce putea fi mai subtil sau mai amuzant pentru mintea nazistă decât să dai exact acelaşi număr unui batalion format în întregime din infractori? Cei din Comandamentul Suprem şi-au îngăduit un zâmbet birocratic forţat şi au încuviinţat cu o înclinare înţeleaptă din cap. Să fie nouă – nouă – nouă numărul; şi pentru un pic de distracţie în plus, de ce să nu-i pună înainte un V mare tăiat cu o linie roşie? Semnificând: anulat. Suprimat. Şters… Ceea ce, fireşte, se putea referi fie la Scotland Yard, fie la batalionul însuşi. Dar asta era gluma. O glumă nemaipomenită. Oricum ai fi luat-o, era de-ajuns ca să te facă să te prăpădeşti de râs. Căci, să privim lucrurile în faţă, porcii care serveau în Batalionul 999 nu prea erau ceea ce s-ar putea numi dezirabili. Hoţi, ucigaşi şi infractori mărunţi, trădători, laşi şi maniaci religioşi; cele mai abjecte lepădături ale pământului, bune doar pentru a muri.
Aceia dintre noi care o trăgeam din greu pe linia frontului nu consideram lucrurile chiar aşa. Nu ne puteam permite. Duci sau gunoieri, sfinţi sau escroci, tot ce ne interesa pe noi era dacă un camarad era dispus să-şi împartă ultimul lui chiştoc cu tine în vreme de restrişte. La naiba cu ce făcuse un om înainte: ceea ce conta pentru noi era ce făcea acum, aici şi acum. Când eşti în armată, nu poţi trăi singur. Fiecare este pentru celălalt, iar legea bunei camaraderii are precădere asupra tuturor.
Информация по комментариям в разработке