Un glonte pentru rezident - Partea 1 - Haralamb Zinca

I. Fantoma domnului Pantazi.

  Poate că Lucian nu ar fi auzit ţârâitul prelung al telefonului, dacă în western-ul ce-l urmărea la televizor, secondat de Lia şi ăl mic, nu ar fi încetat să se tragă focuri năprasnice de armă. Se văzu nevoit să se ridice, bombănind, din fotoliu. Era într-o duminică… Pentru el şi ai săi ziua începuse frumos. Neaşteptat de frumos. Evadaseră cu maşina unui prieten la Cheia, petrecuseră ceasuri odihnitoare într-un cadru montan, la iarbă verde, şi sperase ca ziua să se încheie la fel de frumos, în faţa televizorului, fără nici o surpriză din afară. Sperase, iar acum telefonul sună bezmetic, nemulţumit parcă de câtă tăcere acumulase în ultimele douăsprezece ore. Ridică receptorul şi-şi fixă o poziţie comodă, aşa încât să-l mai poată vedea pe şerif acţionând.

  — Alo! Zise morocănos.

  — Căpitanul Viziru? Auzi de la celălalt capăt al firului vocea unui bărbat.

  — El e, îi răspunse, fără să-şi ascundă nemulţumirea.

  — Ah, bine că am dat de dumneavoastră! Se bucură celălalt. V-am mai căutat în câteva rânduri şi…

  Lucian îl întrerupse cu brutalitate (pe micul ecran se dezlănţuise o bătaie în toată legea – zburau pumni, scaune, mese, sticle şi, bineînţeles, cowboy).

  — Mai scurt… Şi mai repede… Cine sunteţi şi ce doriţi?

  — Nu pot să vă spun la telefon cine sunt…

  — Atunci de ce m-aţi chemat? Se răsti Lucian destul de tare. Lia, mirată de izbucnirea sa, se răsuci în fotoliu să vadă ce se petrecea. El îi făcu un semn cu mâna să stea liniştită, să vadă mai departe filmul.

  — V-am chemat cu gândul curat de a vă invita încă în seara asta la un pahar de vorbă, răspunse prompt necunoscutul, nelăsându-se intimidat de tonul iritat al ofiţerului. E în interesul dumneavoastră. Pardon! Nu m-am exprimat corect! În interesul instituţiei ce-o reprezentaţi…

  — Să lăsăm pe mâine, propuse Lucian, însă în clipa următoare îşi dădu seama că foarte puţini inşi îi cunoşteau numărul de telefon de acasă; constatarea asta îl făcu să uite de western şi îi trezi curiozitatea.

  Necunoscutul respinse sec propunerea:

  — Trebuie să ne vedem încă în seara asta. Repet: este în interesul Securităţii să stăm de vorbă.

  „De unde şi cum a aflat numărul meu de telefon? Se întrebă Lucian, din ce în ce mai intrigat. Ce dracu l-a găsit să mă sune la ora asta, şi încă duminică?!”

  — Bine, dar cine sunteţi?

  — Poate o fantomă, râse celălalt scurt şi fără ostentaţie.

  — Văd că vă arde de glume…

  — Nicidecum. În clipa în care o să ne vedem, o să constataţi că n-am exagerat.

  Lucian nu mai schiţă nici o împotrivire, cedă.

  — Unde doriţi să ne întâlnim?

  — Nu-i încă 9. V-aş ruga respectuos – ştiu că aveţi la îndemâna o maşină – să vă repeziţi până la Arcul de Triumf… E acolo o grădină-restaurant…

  — Unde-i şi o „Alimentară”?

  — Exact, domnule căpitan. Cum intraţi în grădină, pe dreapta. Ultimul rând de mese de lângă zid… Eu am ocupat masa din mijloc, îi explică necunoscutul cu o minuţiozitate ce-l atâta pe ofiţer. Semn de recunoaştere – o „Flacără” pusă la vedere.

  „Asta se pricepe la tehnica întâlnirilor conspirative, aprecie Lucian. Nu se bâlbâie, ştie ce vrea.” întrebă!

  — De unde vorbiţi?

  — De la telefonul public al localului.

  — Sunteţi singur?