,,Firea însă se slăbește în cei ce caută laude de la alții sau se dovedește slabă. Ce va face omul când nu va mai fi lăudat? Și cu siguranță laudele ce i se aduc, i se aduc pentru că e văzut că le dorește și are putere să le impună. Tocmai de aceea ele nu sunt sincere și nu vor ține mult. Nu vor ține după ce nu vor mai avea puterea să le impună. Chiar cei ce laudă pe cineva, de voie sau de nevoie, îl osândesc în sinea lor, în vreme ce în exterior îl laudă. Iar când nu vor mai avea interesul să-l laude, îl vor osândi pe față. Iar laudele le caută cel ce se arată știutor al poruncilor, dar nu împlinitor al lor, așa cum este omul duhovnicesc.” (Sf. Dumitru Staniloae)
,,Oricine laudă dulceața cuvintelor lui Dumnezeu dar nu se hrănește din ea, o face să apară amară.” Deci cuvintele pe care le știm dar nu le practicăm, dar le propovăduim altora, la un moment dat ele devin o dulceață amară. Un cuvânt care nu e lucrător în noi, măcar într-o măsură mică, nu poate deveni lucrător în celălalt. Nelucrarea noastră face un cuvânt duhovnicesc din dulce, amar. Cuvintele sunt golite de duh prin medierea noastră care este ipocrită și fățarnică. Cuvintele rămân doar în forma abstractă a lor. Dar nu au puterea de viață lucrătoare. Noi furăm, pentru slava noastră deșartă, furăm puterea din cuvintele lui Hristos. Și ne osândim pe noi înșine.
,,Cel ce voieste să se arate pe sine știutor și nu mai degrabă duhovnicesc (adică împlinitor al cuvintelor), mă voi mira de va scăpa de osânda care i se rânduiește” (Bătrânul Varsanufie)
Noi, undeva, și prin faptul că ne arătăm impresionați de anumite cuvinte din Scriptură sau de la Sfinți, căutăm tot laudă de la alții cum că noi am fi cunoscători si că înțelegem lucruri înalte și adânci.
Când Dumnezeu ne vizează direct printr-un cuvânt, întotdeauna ne dă și o dulceață, o putere, o seninătate și o energie luminoasă. Și din acest motiv, sufletul aderă la acest cuvânt în mod spontan, direct, instant. Deși omul vechi din noi se revoltă, totuși, prima reacție pe care trebuie să o simtă sufletul e aderența cu bucurie la cuvânt.
Ce se întâmplă în viața omului care a primit o mângâiere duhovnicească dar ajunge să fie lăudat ulterior dintr-un anume motiv? Lauda ne scoate din adevărul despre noi înșine. Care adevăr? Adevărul despre noi înșine este că suntem păcătoși și neputincioși. Și avem nevoie de energia acestor cuvinte dumnezeiești care să ne învie sufletul nostru. Laudele, dimpotrivă, ne scot din această tensiune duhovnicească, din vederea păcatelor și din starea de smerenie minimală pe care o avem. Pierdem tot prin laude. Sunt foarte periculoase.
Atunci când lăudăm pe cineva, chiar dacă el nu-i de față și nu aude, acea laudă undeva la nivelul duhului se transmite și ajunge la el și îi face rău.
00:00:00- Introducere
00:02:22- Laudele altora slăbesc credința în noi
00:03:51- Unii ne laudă nesincer din interes și ne vor osândi când nu vor mai avea interes
00:05:11- Laudele ne rup de adevărul despre noi înșine
00:08:43- Sunt foarte periculoase laudele
00:09:17- Nevoia de discernământ atunci când lăudăm
00:10:49- Nici să nu lăudăm, nici să nu criticăm, ci să avem cuvinte simple și blânde
00:12:19- Ce se întâmplă când lăudăm cuvintele lui Dumnezeu dar nu suntem împlinitori ai acestor cuvinte?
00:15:19- Cum să ne raportăm la timp?
00:17:48- De unde vine moleșeala trupului și topirea inimii?
00:20:27- Neputința de a ține un regim de post
00:21:51- Monstrul uitării duhovnicești
00:23:05- Unii nu mănâncă și nu dorm până nu sunt cercetați de Domnul
Информация по комментариям в разработке