#picpus #memorii #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #georgessimenon #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #simenon #maigret
A minţit Picpus?
Cinci fără trei minute. Un cerculeţ alb se lumină pe harta imensă a Parisului care acoperea o întreagă porţiune a peretelui. Un angajat îşi lăsă jos sandvişul şi introduse o fisă în unul dintre miile de orificii ale centralei telefonice.
— Alo! Arondismentul XIV?… Duba voastră a ieşit?
Maigret, care ar fi vrut să aibă un aer indiferent, stătea în picioare în bătaia soarelui şi se ştergea de transpiraţie. Angajatul mormăi câteva cuvinte monosilabice, scoase fişa, îşi luă sandvişul şi spuse spre comisarul de la Poliţia Judiciară:
— Un Bercy!
Ceea ce, în limbajul meseriei, însemna ‘un beţiv’. Era luna august. Parisul mirosea a asfalt încins. Vacarmul din centru pătrundea pe ferestrele larg deschise în acea încăpere care era ca un fel de creier al serviciului Police-Secours. Jos, în curtea Prefecturii de Poliţie, se puteau vedea două dube pline de agenţi, gata să plece la primul semnal.
Apoi se aprinse alt cerculeţ, de astă dată în arondismentul XVIII. Sandviş lăsat jos. Fişă…
— Alo! Ia uite! Gérard!… De serviciu?… Ce se întâmpla la voi, bătrâne?… Bine!… E-n regulă!
Cineva se aruncase pe fereastră. Era modul în care se sinucideau oamenii amărâţi, îndeosebi bătrânii şi, lucru ciudat, mai ales în arondismentul XVIII. Maigret goli pipa, lovind o de pervazul ferestrei, o umplu din nou şi se uită la ceas. Era cinci şi două minute. Ghicitoarea fusese sau nu ucisă?
Uşa se deschise şi apăru brigadierul Lucas.
Era mic de statură, durduliu, agitat şi se ştergea şi el de transpiraţie.
— Tot nimic, şefule?
Ca şi Maigret, traversase bulevardul care despărţea Poliţia Judiciară de Prefectură.
— Auziţi, tipul e acolo…
— Mascouvin?
— Are o faţă de om bolnav. Vrea neapărat să vă vorbească. Spune că nu i-a mai rămas decât să se sinucidă…
Un cerculeţ luminos… Poate de data asta…?
Nu! O încăierare la Poarta Saint-Ouen.
Sună telefonul. Directorul Poliţiei Judiciare dorea să vorbească cu Maigret.
— Alo, Maigret… Ia zi! Nimic?
În vocea lui se simţea o fărâmă de ironie. Maigret clocotea de furie. Îi era cald. Ar fi dat orice pentru o bere rece. Şi, pentru prima dată în viaţa lui, aproape că ar fi dorit să fie comisă o crimă, cea pe care o aştepta. Splendid! Dacă ghicitoarea nu era ucisă la ora cinci fix sau, mai exact, după cum anunţa textul de pe sugativă, la cinci după amiază, va trebui să suporte luni de zile zâmbetele ironice ale celor din jur şi glumele lor mai mult sau mai puţin spirituale.
— Adumi-l pe Mascouvin.
Numai că omul ăla părea un farsor! Venise cu o zi în urmă la Poliţia Judiciară, cu un aer lugubru, încruntat, cu faţa agitată de un tic nervos şi voise musai să vorbească cu comisarul Maigret în persoană.
— E o problemă de viaţă şi de moarte! Spusese el.
Un tip mic de statură şi slab, destul de şters, trecut de prima tinereţe, emanând un iz fad de celibatar neîngrijit. Îşi debitase povestea trosnindu-şi degetele, ca un şcolar care spune lecţia.
— Lucrez de cincisprezece ani la Proud et Drouin, negustorii de pe bulevardul Bonne-Nouvelle… Locuiesc singur într-un apartament cu două camere, în Piaţa Vosges, nr. 21… În fiecare seară, mă duc să joc o partidă de bridge într-un club de pe strada Piramidelor. De două luni, mă urmăreşte ghinionul. Mi am tocat toate economiile. Datorez opt sute de franci contesei…
Maigret asculta puţin distrat, gândindu-se că jumătate dintre parizieni erau în vacanţă şi că restul, la ora aceea, beau ceva rece sub umbrarele teraselor. Care contesă? Omul cel trist explică. O femeie de lume, care avusese necazuri şi deschisese un salon de bridge pe strada Piramidelor. O femeie foarte frumoasă. Se vedea că individul era îndrăgostit de ea.
— Astăzi, la ora patru, domnule comisar, am luat o bancnotă de o mie de franci din casă de bani a patronilor mei…
N-ar fi arătat mai tragic nici dacă ar fi mărturisit că omorâse o familie întreagă! Îşi continuase mărturisirea, trosnindu-şi mai departe degetele.
La închiderea birourilor, rătăcise pe bulevarde cu bancnota de o mie de franci în buzunar. Era chinuit de remuşcări. Intrase la Cafe des Sports, la colţul Pieţei Republicii cu bulevardul Voltaire, unde avea obiceiul să bea singur un aperitiv înainte de masa de seară.
— Ceva de scris, Nestor…
Îi spunea chelnerului pe numele mic. Da, le va scrie patronilor săi. Le va mărturisi totul şi le va trimite înapoi bancnota de o mie de franci. Prea mult ghinion! Pierdea de două luni. Contesa, pe care o adora în tăcere, n avea ochi decât pentru un căpitan în retragere şi îi ceruse cu duritate lui Mascouvin banii datoraţi.
Информация по комментариям в разработке