#ancheta #infern #rodicaojog #rodicaojogbrasoveanu #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #dragoste #lecturiAI #lecturiAIonline #lecturiAIaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #moartea #enigma #crima
În ochii bătrânului stăruia o bucurie domoală. Soarele despica frunzele castanului presărându-le cu stropi de aur. Mâna îngustă cu degete neliniştite alunecă în plasa rezemată de piciorul băncii. Un tramvai, pe Cobălcescu, acoperi zumzetul viespii. Ţesea zigzaguri nervoase în jurul cireşului japonez. Caliciile rumene se desluşeau pictate pe cerul albastru şi privirea bătrânului se umezi. Destrămate de boarea dimineţii, petale roz-albe înfloreau lin văzduhul. Câteva fetiţe cu breton şi coadă de cal strânsă în şnururi de lână, à la Nadia Comăneci, încercau să le prindă, scoţând ţipete ascuţite.
O doamnă în vârstă, înaltă şi suplă, se opri lângă bancă. Bătrânul îi făcu instinctiv loc, fără s-o privească. Femeia se aşeză, netezindu-şi fusta în dreptul genunchilor. Strecură o privire fugară în stânga ei şi degetele îi rămaseră agăţate de nasturele taiorului cenuşiu. Cercetă atentă profilul unghiular al bătrânului, cântări cu un ochi sigur linia elegantă a costumului, cravata azurie cu picouri mărunte, albe. Un surâs cald îi tremură în colţul buzelor.
Scotoci în poşetă nimerind greu bricheta şi pachetul cu ţigări. Declicul metalic îl trezi pe bătrân. Întoarse o privire posomorâtă. Femeia îi zâmbea. În ochii lungi, traşi spre tâmplă, scânteiau lumini jucăuşe.
— Cireşii, şopti. Vestiţii dumitale cireşi japonezi… Pe vremuri, mi-ai împuiat capul cu ei.
Bătrânul căscă uşor gura. Glasul…Glasul acesta amplu, din piept… palma deschisă, cu degete drepte care ţin ţigara… capul îngust cu tâmple delicate…
— Alexandra!
— În sfârşit! râse femeia tulburată.
— Ai rămas la fel de frumoasă… Lasă-mă să te privesc! Doamne sfinte, habar n-ai de câte ori m-am gândit la dumneata! Sunt atât de bucuros că te văd!
Femeia îşi netezi părul încărunţit. Îl purta ca şi altădată, înnodat într-un coc greu pe ceafă, cu două agrafe de aur.
— Şi eu mă bucur. Nu ştiu cum să-ţi spun… Colonel, general Cristea…
— Pensionar, draga mea. Pensionar… Oricum tot acolo ajungi.
Privirea femeii căzu pe plasa de la picioarele bătrânului şi amândoi izbucniră în ris.
— Iaurt? întrebă Alexandra.
— Iaurt! Şi încă ceva!
Scotoci în buzunarul de la piept şi scoase triumfător un flacon alb. Râsul umplu de lacrimi ochii Alexandrei. Pentru o clipă, pe obrazul brăzdat înfloriră mugurii verzi de odinioară.
— Zaharina!
— Exact. După cum vezi, am prevăzut totul matematic. Cişmigiu, iaurt, zaharină…
— Şi cireşii japonezi.
Cristea clătină capul, cercetând-o cu plăcere. Îl bucurau, ca şi acum treizeci de ani, nobleţea trăsăturilor, eleganţa desăvârşită a trupului suplu, mâna puternică, liniştită, mână de om capabil, cu mult, cam prea mult sânge rece, care se odihnea pe fermoarul poşetei din piele de şarpe. În butoniera de la rever, Alexandra înfipsese două pansele brumării.
— Spune-mi ce faci? Ce ai făcut în atâta amar de vreme?
Glasul îi vibra, dar bătrânul nu încercă să-l stăpânească.
— Am muncit mult şi acum sunt la pensie. Nimic original…
— Te alinţi. La un moment dat, toate ziarele se ocupau de tine. Deveniseşi un adevărat star. M-am bucurat când te-au făcut directoarea Institutului… Eşti un medic grozav, Alexandra!
— Am fost.
— Spune-mi, te-ai recăsătorit?
Doctoriţa îşi ridică bărbia şi Cristea recunoscu, zâmbind, mişcarea aceea a ei, particulară.
— Nu! Repetă după o pauză: Nu! Îmi intrase în cap că n-am noroc şi am renunţat definitiv.
Îşi descheie jacheta. Era cald. Soarele ajunsese în dreptul băncii, le azvârlea pled fierbinte peste picioare.
— Să ştii că am fost fericită.
— Mă bucur, Alexandra.
— Dacă nu erai dumneata…
— Copilării! spuse repede bătrânul. Ai fi izbutit oricum, nu se putea să nu izbuteşti. O Alexandra Macarie va câştiga totdeauna.
O şuviţă de fum se desprinse de pe buzele femeii. Dâra albăstruie se împleti cu pulberea de aur a văzduhului.
— Există împrejurări când nu e de ajuns să vrei. Să ştii să vrei… Îi atinse mâna: Îţi datorez mult. N-o spun de complezenţă. Dacă nu te-am căutat niciodată în aceşti ani…
— Ştiu, Alexandra, surâse blând Cristea, ai vrut să uiţi.
— Să uit şi s-o iau de la capăt. Trebuia întâi să mă obişnuiesc cu ideea că sunt liberă de orice servitute.
Îi azvârli brusc o privire profesională:
— Ascultă, cum stai cu tensiunea?
Bătrânul clipi, râzând şiret:
— Încă pot să iau un coniac la Monte-Carlo.
Информация по комментариям в разработке